ganduri la o zi…

Am creat blogul ieri dimineață și deja sunt în pană de idei. Aș vrea să scriu ceva frumos, numai că de ieri și până azi am avut parte doar de lucruri…triste.

Oare mi-am ales greșit tema blogului?

Help! Mă ajută cineva?

Cum m-am apucat eu de blogging…

Am aproape 40 de ani și abia dacă pot ține pasul cu tehnologia și cu web ul.

Am avut șansa să fiu destul de tânăr în anii ’90 pentru a nu fi depășit totalmente de valul hitech. Acum 15 ani asamblam si instalam calculatoare. Astăzi abia am reușit să-mi creez un blog; nu pentru că ar fi cine știe ce, dar viața m-a tot îndepărtat oarecum de spațiul virtual.

Am prieteni care au blog și îi admir că au dedicația și mai ales timpul necesar ca să posteze; vorbeam acum ceva timp în urmă cu niște amici de potențialul fantastic al internetului, despre cât de mult a pătruns acesta în viața noastră, despre ceea ce poți face cu ajutorul lui.

Și atunci mi-a venit ideea creării unui spațiu unde să găsim numai lucruri bune despre lume: fără crime, violuri,  dezastre, politică si alte lucruri oribile.

Și asta nu pentru a adormi spiritul vigilent al celor din jurul meu, sau pentru a le da iluzii false cum că am trăi într-o lume care nu există; dimpotrivă, pentru a aduna laolaltă, atât cât se poate, lucrurile bune din jurul nostru, lucrurile bune din țara aceasta ce poartă parcă pe umeri blestemul de a nu avea tihnă niciodată.

Aș vrea să scriu în blogul acesta despre ceea ce ne poate face viața frumoasă: despre copiii talentați și despre oameni care îi ajută să-și îndeplinească visele, despre dascăli de școală dedicați și doctori care cred în Hipocrat, despre idei indrăznețe și proiecte ambițioase, despre artiști și scriitori, muzicieni adevărați și oameni de știință,  despre preoți cu har și milostenie, despre militari cu onoare și polițiști cinstiți, despre oamenii simpli de pe stradă.

Îi aștept pe cei care cred în lucrurile bune să povestească despre vecinii care respectă spațiul comun, despre vânzătorii politicoși și trecătorii care aruncă gunoiul la coș; despre șoferi amabili, lucrătorii de ghișeu zâmbitori, într-un cuvânt, despre tot ce se poate spune frumos despre oamenii acestei țări, cu exemple și, de ce nu, cu  nume și chiar fotografii.

Avem nevoie de speranță pentru că numai așa vom vedea și altceva decât ni se oferă în massmedia românească. Avem nevoie de exemple, pentru a nu mai aștepta resemnați și anxioși ca ceilalți să facă primul pas.

Primul pas este întotdeauna deja făcut. Depinde de noi dacă vom avea curajul să urmăm exemplele celor din jurul nostru și să fim consecvenți și congruenți cu noi înșine.

Și ultimul lucru pe care vreau să-l spun în deschidere: nu voi accepta nimic rău și urât pe acest blog, indiferent de cât de grav ar fi. Cei care au nevoie de așa ceva, să deschidă televizorul…